Nu citi daca esti patriot
Dupa o luna in care m-am indopat cu camembert si ciocolata cu paine (p-asta tot de aici am invatat-o), plus alte delicii de a caror existenta abia anul asta am aflat, pot declara ca ma simt ca pestele in apa in aceasta minunata tara. (A nu se intelege ca iubesc sa fiu aici doar fiindca exista mancare deosebita :)) ). Cateodata chiar imi fac procese de constiinta.
Poate e prea devreme sa duc dorul tarii mele, imi spun; dar tare am impresia ca si peste 10 luni situatia va fi neschimbata, ba, mai rau, am sa gandesc ca Romania=cosmar. Paradoxul e ca, desi ar trebui sa imi para bine ca nu duc deloc dorul Ei, chestia asta ma face sa ma simt prost, asa ca incerc sa caut motive de care sa ma agat. Avem o tara frumoasa, suntem un popor ospitalier bla bla, vesnicele clisee.
A nu se intelege gresit, nu mi-e rusine cu originea mea, tuturor le spun cu fruntea sus ca sunt romanca. Dar, cand vine vorba de Ea in discutiile cu strainii, brusc ma blochez. Cu ce sa laud tara mea? Munti, rauri si alte forme de relief au si ei, ba chiar la superlativ. Si oricum, nu se datoreaza noua. Stiu, o sa inceapa lumea sa spuna de Nadia si Nastase...come on, vremurile alea au apus deja, nu ne putem lauda la nesfarsit cu ele.
O chestie care m-a amuzat foarte tare a fost naivitatea cu care francezii cred ca noi suntem un popor foarte sportiv si plin de gimnasti (asta in timp ce copiii lor practica minim doua sporturi, printre care unele la care nici nu visam: echitatie, scrima). A trebuit sa le spulber entuziasmul : nu, nu facem sport - de ce? -bim bim, s-a trezit patriotismul din mine, si ca sa nu imi fac tara de ras, sa spun ca suntem prea saraci sa ne permitem sau sa ne arda macar de sport-vorba unui prieten, " pai daca am mai si alerga, am lesina naibii de foame pe strada" :))- le-am spus si eu -"pentru ca suntem la scoala de dimineata pana seara". Deci, nu avem timp.
Am reusit sa fac fata o vreme tuturor intrebarilor a caror raspuns ar fi invocat unic motiv saracia (de ce sa marita fetele asa devreme, de ce nu divorteaza prea multe cupluri, desi nu se mai inteleg, de ce nu prea sarbatorim 20 de ani de casnicie pe la vreun local scump, sau vreun castel (aoleu), de ce nu pot sa imi dezlipesc la 23 de ani ochii de la jocurile lego (ce mai visam la alea pe la 5 ani!).
La un moment dat am crezut ca i-am pacalit, zic, "taci, ca nu s-au prins ca suntem saraci". Pana azi, cand cruntul adevar mi-a explodat in fatza: in timp ce copiii faceau, ca de obicei, mii de mofturi la mancarea de 5 stele de pe masa, tatal lor, exasperat, imi spune: "Poate ca ar trebui sa le spui, Raluca, cat de greu o duc unii copii din Romania, care uneori nu au nici ce manca".
In momentul ala, jur ca abia am reusit sa imi stapanesc lacrimile. Si nu de rusine, ci de mila pentru tara mea. Fiindca a dat glas gandurilor mele de zi cu zi, cand vad diferenta dintre noi si ei.
Cum sa convingi un copil de 5-7 ani, care s-a nascut in a patra cea mai bogata tara din lume de cat de norocos e ca, desi mai are patru frati, are propria lui camera, o sala de jocuri imensa, o tona de jucarii, un frigider full, propriul comp, merge la o scoala privata, locuieste intr-un palat si are o viata stralucita inainte?
Astazi mi s-a nazarit un gand. Cum ar fi copiii mei sa aiba sansa sa auda de Romania doar cand se duc in vacanta la bunici? Sa poata spune, cand mai cresc, "multumesc ca ne-ai scapat de chinul de a trai acolo".
Cred ca orice copil din Romania, nascut sau nu inca ar trebui sa aiba acest drept.
Poate e prea devreme sa duc dorul tarii mele, imi spun; dar tare am impresia ca si peste 10 luni situatia va fi neschimbata, ba, mai rau, am sa gandesc ca Romania=cosmar. Paradoxul e ca, desi ar trebui sa imi para bine ca nu duc deloc dorul Ei, chestia asta ma face sa ma simt prost, asa ca incerc sa caut motive de care sa ma agat. Avem o tara frumoasa, suntem un popor ospitalier bla bla, vesnicele clisee.
A nu se intelege gresit, nu mi-e rusine cu originea mea, tuturor le spun cu fruntea sus ca sunt romanca. Dar, cand vine vorba de Ea in discutiile cu strainii, brusc ma blochez. Cu ce sa laud tara mea? Munti, rauri si alte forme de relief au si ei, ba chiar la superlativ. Si oricum, nu se datoreaza noua. Stiu, o sa inceapa lumea sa spuna de Nadia si Nastase...come on, vremurile alea au apus deja, nu ne putem lauda la nesfarsit cu ele.
O chestie care m-a amuzat foarte tare a fost naivitatea cu care francezii cred ca noi suntem un popor foarte sportiv si plin de gimnasti (asta in timp ce copiii lor practica minim doua sporturi, printre care unele la care nici nu visam: echitatie, scrima). A trebuit sa le spulber entuziasmul : nu, nu facem sport - de ce? -bim bim, s-a trezit patriotismul din mine, si ca sa nu imi fac tara de ras, sa spun ca suntem prea saraci sa ne permitem sau sa ne arda macar de sport-vorba unui prieten, " pai daca am mai si alerga, am lesina naibii de foame pe strada" :))- le-am spus si eu -"pentru ca suntem la scoala de dimineata pana seara". Deci, nu avem timp.
Am reusit sa fac fata o vreme tuturor intrebarilor a caror raspuns ar fi invocat unic motiv saracia (de ce sa marita fetele asa devreme, de ce nu divorteaza prea multe cupluri, desi nu se mai inteleg, de ce nu prea sarbatorim 20 de ani de casnicie pe la vreun local scump, sau vreun castel (aoleu), de ce nu pot sa imi dezlipesc la 23 de ani ochii de la jocurile lego (ce mai visam la alea pe la 5 ani!).
La un moment dat am crezut ca i-am pacalit, zic, "taci, ca nu s-au prins ca suntem saraci". Pana azi, cand cruntul adevar mi-a explodat in fatza: in timp ce copiii faceau, ca de obicei, mii de mofturi la mancarea de 5 stele de pe masa, tatal lor, exasperat, imi spune: "Poate ca ar trebui sa le spui, Raluca, cat de greu o duc unii copii din Romania, care uneori nu au nici ce manca".
In momentul ala, jur ca abia am reusit sa imi stapanesc lacrimile. Si nu de rusine, ci de mila pentru tara mea. Fiindca a dat glas gandurilor mele de zi cu zi, cand vad diferenta dintre noi si ei.
Cum sa convingi un copil de 5-7 ani, care s-a nascut in a patra cea mai bogata tara din lume de cat de norocos e ca, desi mai are patru frati, are propria lui camera, o sala de jocuri imensa, o tona de jucarii, un frigider full, propriul comp, merge la o scoala privata, locuieste intr-un palat si are o viata stralucita inainte?
Astazi mi s-a nazarit un gand. Cum ar fi copiii mei sa aiba sansa sa auda de Romania doar cand se duc in vacanta la bunici? Sa poata spune, cand mai cresc, "multumesc ca ne-ai scapat de chinul de a trai acolo".
Cred ca orice copil din Romania, nascut sau nu inca ar trebui sa aiba acest drept.
Comentarii