marți, 29 septembrie 2009

O zi din viata mea / Rupta in fund la Paris

Ma trezesc de dimineata plina de voie buna. Planul de azi : sa imi cumpar cu singurii bani pe care ii mai am la viata mea (8 euro) caietul de franceza de care am nevoie la scoala. Imi pun frumos castile in urechi si ies pe usa. In metro vad ca ma saluta cinci persoane necunoscute, moment in care realizez ca dau din cap pe versuri de BUG Mafia, asa ca ma opresc.

Ajung la destinatie si realizez ca sunt in afara zonei in care am voie sa ma plimb in timpul saptamanii cu cartela pe care o am. Arat exact ca un sobolan prins in cursa: nu pot sa ma intorc, nu pot sa ies din statia de metro, nu pot sa schimb metroul, nu fac decat sa fug de colo colo in speranta ca o sa apara din senin o usa care da spre iesire. Dar cum nu apare, imi dau seama ca singura solutie este sa sar peste obstacolele care ma despart de iesire. Pandesc momentul in care nu e nimeni, imi iau inima in dinti si mult avant si hooop, se aude deodata un sunet...Mi se rup blugii fix in fund :D. Dar cum viata merge inainte, trag aer in piept si cu scopul clar de a-mi procura caietul inaintez.

Nici bine nu ajung la aer, ca vad o doamna toata numai un zambet indreptandu-se spre mine. Are capul infofolit cu un batic si un clipboard cu o foaie in mana. Imi dau seama ca e muta... Aaa ok, deci nu e vorba de un sondaj de opinie...sigur e vorba de o petitie, imi arunc ochii in fuga, hotarata sa scap cat mai repede, dau sa semnez, trec nume, adresa si hooopaaa... observ ca, de fapt, e vorba de o donatie... o suma pe care trebuie sa o trec in urmatoarea casuta. Si cum nu sunt sub nicio forma in postura si nici in perioada vietii mele in care simt nevoia sa fac acte de caritate, singurul lucru care imi vine in minte e...am sfeclit-o. Da' oare chiar vrea sa ii arat blugii la spate?? Scot cu mare jale in suflet un euro, i-l intind, moment in care ea bulbuca ochii la mine si incepe sa se schimbe la fata, sa faca tarantele cum ca e prea putin. Imi arata pe lista cum ca ceilalti au dat macar 10 euro (ma ia la misto??). Asa ca ma enervez, imi vine sa imi retrag euroiul, care acum in mintea mea echivaleaza cu doua cutii de cola de 0,33, la care visez de o saptamana (blestemat fie manualul de franceza!!!). I-l dau, plina de draci si imi fac o nota mentala : cand vezi un om cu un pix si o foaie in mana, fugi! Clar nu e un sondaj de opinie!

Asa ca raman fara bani de caiet, intru amarata in centru comercial si sparg toti cei 7 euro pe doua cutii de cola si fundite de par. Ies satisfacuta cat pentru restul zilei, pana in momentul in care realizez ca la intoarcere tre' sa imi exersez iar saritura-inaltime, si de data asta cu public...

luni, 28 septembrie 2009

Despre cat de mare si tare sunt io

Am vreo 5-6 prieteni care nu concep sa ia o decizie inainte sa se consulte cu mine. Mereu simt nevoia sa vada mai intai care e perspectiva mea asupra acelui lucru. Chestie care, evident, imi gadila egoul.
Faaaata, sa ma vopsesc la par? Verde sau mov?/ Faaaata, sa ii dau papucii lu' Gogu, sau sa astept sa treaca sarbatorile, sa nu fiu singura?

Nu stiu cum am ajuns in postura asta si ce am facut de parerea mea conteaza asa tare. Ce ii face sa creada ca as avea dreptate in ce spun sau in raspunsurile pe care le dau? Pentru ca am raspunsuri pentru toate problemele. Si imi place sa dau sfaturi. Cel mai tampit lucru pe care il fac cu brio. Sa dau sfaturi mi se pare cel mai usor lucru din lume.
Imi iau o mina de om ganditor, cu privirea dusa departe, ma prefac empatica si incep prin a spune :"da...stiu cum e..." (sa vada omu' ca-s pe aceeasi lungime de unda cu el). Adaug un "am patit si io odata faza asta...".Continuu apoi, dupa caz, o analiza a situatiei gen "cand s-a intamplat asta? (...) "aici ai si tu o parte din vina..." Si dup-aia incep sa torn. Si bineinteles, fac pe matura, pe desteapta, pe patita si incep sa spun rezolvarea. Sfaturi pe care le-am auzit si eu la randul meu si pe care, bineinteles, nu le-am urmat si pe care nu as fi in stare sa le urmez daca ar fi nevoie nici a doua oara, dar pe care clar mi-ar placea sa le aud. Bineinteles, ii fac sa se simta mai bine...le place sa asculte o persoana asa "desteapta, puternica si curajoasa" ca mine. (Ceeee?!)

De fiecare data cand dau un sfat imi amintesc cum eu am reactionat exact pe dos.
Te-a parasit Gogu? Aaaa, foarte bine, lasa-l, nu-l mai cauta. Oricum nu te merita. Nu sta in casa si nu iti mai plange de mila. Trebuie sa bla bla bla, tu esti cea mai importanta fiindca bla bla bla; ba chiar e mai bine asa, fiindca bla bla bla.
Pai cum sa ma dau eu de gol, sa ii spun prietenei mele, ca eu, de fapt, am plans cu patura in cap trei saptamani? Ca de fapt, ea e cea de admirat, ea e cea puternica dintre noi doua? Eu tre sa par tare, sa fiu convingatoare, sa fiu un exemplu in continuare.

Am o prietena. Cea mai buna. Mereu am admirat-o si am luat-o drept un model bun. Niciodata nu imi cere sfaturi. Eu i-am cerut intotdeauna. Jumatate nu au fost bune, fiindca nu au fost realiste, incurajau niste vise exagerate. Dar o iubesc pentru asta, fiindca la vremea respectiva m-au linistit si mi-au facut bine.
Problema e ca acum prietena mea sufera. Si, ca de obicei, nu se plange, nu cere sfaturi. Mi-as dori sa imi ceara sfaturi, sa ii torn gogosi. Dar nu imi cere, probabil ca ma cunoaste deja prea bine, imi stie tehnica. Poate de-aia o si iubesc. Ea e singura care stie ca nu sunt mare si tare si nicidecum nu dau sfaturi demne de luat in seama.

Sa dai sfaturi e cel mai usor lucru din lume, nu doar pentru mine, ci pentru oricine. Cu o singura conditie: sa nu fii tu pus in situatia respectiva in acel moment.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Nu citi daca esti patriot

Dupa o luna in care m-am indopat cu camembert si ciocolata cu paine (p-asta tot de aici am invatat-o), plus alte delicii de a caror existenta abia anul asta am aflat, pot declara ca ma simt ca pestele in apa in aceasta minunata tara. (A nu se intelege ca iubesc sa fiu aici doar fiindca exista mancare deosebita :)) ). Cateodata chiar imi fac procese de constiinta.
Poate e prea devreme sa duc dorul tarii mele, imi spun; dar tare am impresia ca si peste 10 luni situatia va fi neschimbata, ba, mai rau, am sa gandesc ca Romania=cosmar. Paradoxul e ca, desi ar trebui sa imi para bine ca nu duc deloc dorul Ei, chestia asta ma face sa ma simt prost, asa ca incerc sa caut motive de care sa ma agat. Avem o tara frumoasa, suntem un popor ospitalier bla bla, vesnicele clisee.

A nu se intelege gresit, nu mi-e rusine cu originea mea, tuturor le spun cu fruntea sus ca sunt romanca. Dar, cand vine vorba de Ea in discutiile cu strainii, brusc ma blochez. Cu ce sa laud tara mea? Munti, rauri si alte forme de relief au si ei, ba chiar la superlativ. Si oricum, nu se datoreaza noua. Stiu, o sa inceapa lumea sa spuna de Nadia si Nastase...come on, vremurile alea au apus deja, nu ne putem lauda la nesfarsit cu ele.

O chestie care m-a amuzat foarte tare a fost naivitatea cu care francezii cred ca noi suntem un popor foarte sportiv si plin de gimnasti (asta in timp ce copiii lor practica minim doua sporturi, printre care unele la care nici nu visam: echitatie, scrima). A trebuit sa le spulber entuziasmul : nu, nu facem sport - de ce? -bim bim, s-a trezit patriotismul din mine, si ca sa nu imi fac tara de ras, sa spun ca suntem prea saraci sa ne permitem sau sa ne arda macar de sport-vorba unui prieten, " pai daca am mai si alerga, am lesina naibii de foame pe strada" :))- le-am spus si eu -"pentru ca suntem la scoala de dimineata pana seara". Deci, nu avem timp.

Am reusit sa fac fata o vreme tuturor intrebarilor a caror raspuns ar fi invocat unic motiv saracia (de ce sa marita fetele asa devreme, de ce nu divorteaza prea multe cupluri, desi nu se mai inteleg, de ce nu prea sarbatorim 20 de ani de casnicie pe la vreun local scump, sau vreun castel (aoleu), de ce nu pot sa imi dezlipesc la 23 de ani ochii de la jocurile lego (ce mai visam la alea pe la 5 ani!).
La un moment dat am crezut ca i-am pacalit, zic, "taci, ca nu s-au prins ca suntem saraci". Pana azi, cand cruntul adevar mi-a explodat in fatza: in timp ce copiii faceau, ca de obicei, mii de mofturi la mancarea de 5 stele de pe masa, tatal lor, exasperat, imi spune: "Poate ca ar trebui sa le spui, Raluca, cat de greu o duc unii copii din Romania, care uneori nu au nici ce manca".
In momentul ala, jur ca abia am reusit sa imi stapanesc lacrimile. Si nu de rusine, ci de mila pentru tara mea. Fiindca a dat glas gandurilor mele de zi cu zi, cand vad diferenta dintre noi si ei.
Cum sa convingi un copil de 5-7 ani, care s-a nascut in a patra cea mai bogata tara din lume de cat de norocos e ca, desi mai are patru frati, are propria lui camera, o sala de jocuri imensa, o tona de jucarii, un frigider full, propriul comp, merge la o scoala privata, locuieste intr-un palat si are o viata stralucita inainte?

Astazi mi s-a nazarit un gand. Cum ar fi copiii mei sa aiba sansa sa auda de Romania doar cand se duc in vacanta la bunici? Sa poata spune, cand mai cresc, "multumesc ca ne-ai scapat de chinul de a trai acolo".
Cred ca orice copil din Romania, nascut sau nu inca ar trebui sa aiba acest drept.