Sunt paranoica.
Sunt o persoana paranoica. Si mereu am recunoscut asta. Iar acestei paranoia i se adauga si o bogata imaginatie. Si ambele adunate ating punctul culminant atunci cand vreun factor extern imi provoaca latura posesiva.
Imi amintesc cum in clasa a noua era sa o iau razna de gelozie numai cat am vazut de la departare o fata apropiindu-se de baiatul care imi placea. Puteam deja sa jur ca e o admiratoare, sau o fosta prietena care clar il vrea inapoi, sau o amica innebunita dupa el. S-a dovedit a fi o fata care impartea fluturasi.
Lucrurile s-au agravat cu timpul. Daca am intalnire cu vreo prietena si dintr-un anumit motiv aceasta nu reuseste sa mai ajunga,clar isi bate joc de mine. Daca prietenul nu raspunde la telefon, clar e cu alta. Pot deja sa imi imaginez ce vorbesc in momentul ala. Si incep sa inventez tot felul de scenarii acolo unde nu exista, sunt convinsa ca toate amicele lui il plac, de fapt, si vor sa mi-l fure.
Paranoia mea are aplicatii si in lucrurile marunte. Daca, spre exemplu, in frigiderul familie gazda gasesc margarina asezata in alt loc decat cel obisnuit (sa zicem, in spatele altui aliment), e clar: imediat sunt convinsa ca e o aluzie la faptul ca mananc cam multa margarina.
Nu prea ma consider vinovata de paranoia mea; consider ca pe undeva, e o reactie fireasca a faptului ca oamenii sunt atat de nesinceri si au atat de multe lucruri de ascuns. Putini indraznesc sa iti spuna in fata ce gandesc si recurg la tot felul de tertipuri sa "iti dea de inteles ceva", chestie pe care pe mine una, ma enerveaza la culme, fiindca io nu prea ma prind intotdeauna. Dar fiind paranoica, incep sa fac tot felul de interpretari; chiar si cand nu e cazul.
Paranoia asta m-a si ajutat ,in schimb, de cateva ori, deoarece m-a facut sa ma astept si ulterior sa accept anumite realitati.Totusi, momentul decisiv in care mi-am dat seama ca trebuie sa o las mai moale, a fost urmatorul:
Intr-o zi cu soare am cunoscut la plaja un tip. Dupa ce a facut primul pas, am facut obisnuita conversatie de complezenta si am stabilt o intalnire, fiecare si-a vazut de treaba lui. Problema era ca tipul se juca de zor cu vreo doi copii de care parea foarte atasat. Si care in imaginatia mea ,care deja incepuse sa lucreze,erau clar copii lui. Nu incapea indoiala. Ce nemernic. Sigur sotia lui face mancare acasa si el, magarul, iese la agatat. Asa-s barbatii, toti niste porci bla bla.
Plina de nervi din cauza indraznealii pe care a putut sa o aiba facand asa ceva,om cu copii acasa... incep sa ma indrept spre el, pornita sa ii zic vreo doua. Ajung in fata lui, si cand dau sa deschid gura, mi se trezeste ultimul neuron ametit de caldura si ma plesneste revelatia: tipul era negru, iar copiii erau albi!,
Imi amintesc cum in clasa a noua era sa o iau razna de gelozie numai cat am vazut de la departare o fata apropiindu-se de baiatul care imi placea. Puteam deja sa jur ca e o admiratoare, sau o fosta prietena care clar il vrea inapoi, sau o amica innebunita dupa el. S-a dovedit a fi o fata care impartea fluturasi.
Lucrurile s-au agravat cu timpul. Daca am intalnire cu vreo prietena si dintr-un anumit motiv aceasta nu reuseste sa mai ajunga,clar isi bate joc de mine. Daca prietenul nu raspunde la telefon, clar e cu alta. Pot deja sa imi imaginez ce vorbesc in momentul ala. Si incep sa inventez tot felul de scenarii acolo unde nu exista, sunt convinsa ca toate amicele lui il plac, de fapt, si vor sa mi-l fure.
Paranoia mea are aplicatii si in lucrurile marunte. Daca, spre exemplu, in frigiderul familie gazda gasesc margarina asezata in alt loc decat cel obisnuit (sa zicem, in spatele altui aliment), e clar: imediat sunt convinsa ca e o aluzie la faptul ca mananc cam multa margarina.
Nu prea ma consider vinovata de paranoia mea; consider ca pe undeva, e o reactie fireasca a faptului ca oamenii sunt atat de nesinceri si au atat de multe lucruri de ascuns. Putini indraznesc sa iti spuna in fata ce gandesc si recurg la tot felul de tertipuri sa "iti dea de inteles ceva", chestie pe care pe mine una, ma enerveaza la culme, fiindca io nu prea ma prind intotdeauna. Dar fiind paranoica, incep sa fac tot felul de interpretari; chiar si cand nu e cazul.
Paranoia asta m-a si ajutat ,in schimb, de cateva ori, deoarece m-a facut sa ma astept si ulterior sa accept anumite realitati.Totusi, momentul decisiv in care mi-am dat seama ca trebuie sa o las mai moale, a fost urmatorul:
Intr-o zi cu soare am cunoscut la plaja un tip. Dupa ce a facut primul pas, am facut obisnuita conversatie de complezenta si am stabilt o intalnire, fiecare si-a vazut de treaba lui. Problema era ca tipul se juca de zor cu vreo doi copii de care parea foarte atasat. Si care in imaginatia mea ,care deja incepuse sa lucreze,erau clar copii lui. Nu incapea indoiala. Ce nemernic. Sigur sotia lui face mancare acasa si el, magarul, iese la agatat. Asa-s barbatii, toti niste porci bla bla.
Plina de nervi din cauza indraznealii pe care a putut sa o aiba facand asa ceva,om cu copii acasa... incep sa ma indrept spre el, pornita sa ii zic vreo doua. Ajung in fata lui, si cand dau sa deschid gura, mi se trezeste ultimul neuron ametit de caldura si ma plesneste revelatia: tipul era negru, iar copiii erau albi!,
Comentarii