Gheisha's Blog

Ma trezesc de dimineata plina de voie buna. Planul de azi : sa imi cumpar cu singurii bani pe care ii mai am la viata mea (8 euro) caietul de franceza de care am nevoie la scoala. Imi pun frumos castile in urechi si ies pe usa. In metro vad ca ma saluta cinci persoane necunoscute, moment in care realizez ca dau din cap pe versuri de BUG Mafia, asa ca ma opresc. Ajung la destinatie si realizez ca sunt in afara zonei in care am voie sa ma plimb in timpul saptamanii cu cartela pe care o am. Arat exact ca un sobolan prins in cursa: nu pot sa ma intorc, nu pot sa ies din statia de metro, nu pot sa schimb metroul, nu fac decat sa fug de colo colo in speranta ca o sa apara din senin o usa care da spre iesire. Dar cum nu apare, imi dau seama ca singura solutie este sa sar peste obstacolele care ma despart de iesire. Pandesc momentul in care nu e nimeni, imi iau inima in dinti si mult avant si hooop, se aude deodata un sunet...Mi se rup blugii fix in fund :D. Dar cum viata merge inainte, trag...

Am vreo 5-6 prieteni care nu concep sa ia o decizie inainte sa se consulte cu mine. Mereu simt nevoia sa vada mai intai care e perspectiva mea asupra acelui lucru. Chestie care, evident, imi gadila egoul. Faaaata, sa ma vopsesc la par? Verde sau mov?/ Faaaata, sa ii dau papucii lu' Gogu, sau sa astept sa treaca sarbatorile, sa nu fiu singura? Nu stiu cum am ajuns in postura asta si ce am facut de parerea mea conteaza asa tare. Ce ii face sa creada ca as avea dreptate in ce spun sau in raspunsurile pe care le dau? Pentru ca am raspunsuri pentru toate problemele. Si imi place sa dau sfaturi. Cel mai tampit lucru pe care il fac cu brio. Sa dau sfaturi mi se pare cel mai usor lucru din lume. Imi iau o mina de om ganditor, cu privirea dusa departe, ma prefac empatica si incep prin a spune :"da...stiu cum e..." (sa vada omu' ca-s pe aceeasi lungime de unda cu el). Adaug un "am patit si io odata faza asta...".Continuu apoi, dupa caz, o analiza a situatiei...

Dupa o luna in care m-am indopat cu camembert si ciocolata cu paine (p-asta tot de aici am invatat-o), plus alte delicii de a caror existenta abia anul asta am aflat, pot declara ca ma simt ca pestele in apa in aceasta minunata tara. (A nu se intelege ca iubesc sa fiu aici doar fiindca exista mancare deosebita :)) ). Cateodata chiar imi fac procese de constiinta. Poate e prea devreme sa duc dorul tarii mele, imi spun; dar tare am impresia ca si peste 10 luni situatia va fi neschimbata, ba, mai rau, am sa gandesc ca Romania=cosmar. Paradoxul e ca, desi ar trebui sa imi para bine ca nu duc deloc dorul Ei, chestia asta ma face sa ma simt prost, asa ca incerc sa caut motive de care sa ma agat. Avem o tara frumoasa, suntem un popor ospitalier bla bla, vesnicele clisee. A nu se intelege gresit, nu mi-e rusine cu originea mea, tuturor le spun cu fruntea sus ca sunt romanca. Dar, cand vine vorba de Ea in discutiile cu strainii, brusc ma blochez. Cu ce sa laud tara mea? Munti, rauri si alte for...