Frici - Partea 1
Mi se pare extraordinar cum au reusit sa mi se intipareasca in minte pentru toata viata amintiri de cand eram atat de mica, incat abia stiam sa vorbesc.
Aveam vreo patru-cinci ani cand am fost cu mama la doctor din cauza unor dureri de burta acute. In nici zece minute, fara niciun fel de analiza, doctorul i-a spus mamei direct: are cancer. Nu intelegeam deloc de ce plangea mama in hohote, timp in care doctorul o linistea sec, spunandu-i "lasa cucoana, esti tanara, faci altul". Nu cunosteam notiunea de moarte. Apoi, in drum spre alt medic, ne-am intalnit cu o tanti, colega de-a mamei, care mi-a dat un mar rosu.
Dupa un constult la un alt medic s-a dovedit ca avusesem doar un blocaj urinar, dar treaba cu cancerul ma urmareste si in ziua de azi.
Apoi a venit ziua cand mi s-a explicat ce e aia moarte. Am plans toata ziua ca o isterica si nu am putut sa ma stapanesc decat dupa ce am reusit sa o fac pe mama sa imi jure pe rosu ca ea nu o sa moara niciodata.
O alta amintire pe care probabil o sa o am pana mor este ziua in care ma jucam in fata blocului si o tanti a venit direct la mine si m-a intrebat:
" Fetita, mama ta e acasa?
- Nu, e plecata in piata
- Era imbracata intr-un costum albastru?
- Da.
- Vezi ca a murit, a calcat-o tramvaiul."
Si acum rad cu lacrimi cand realizez ridicolul situatiei.
Am inceput sa racnesc ca din gura de sarpe, pana au iesit toti vecinii la geam, jur. Am reusit sa il sperii si pe tata. Am ramas urland pe bordura pana cand am vazut-o pe mama de la departare venind. Si stergandu-ma la ochi, uimita, am intrebat-o: "Da', nu ai murit?"
Sunt convinsa ca oricare dintre noi si-a pus macar o data in viata intrebarea : "ce as face daca as afla ca sunt pe moarte?" Apoi am bravat, dand raspunsuri fanteziste si ingramadind in acel timp limitat tot ce nu am reusit sa facem pana acum. Din lene, din neputinta, din orgoliu, din lipsa de timp, de bani sau mai stiu eu ce alt motiv.
De fiecare data cand am incercat sa ma pun in situatia respectiva am realizat ca nu as face decat sa imi continuu viata in mod normal. Dar ca probabil as fi mai atenta la detalii si m-as bucura din plin de ce mi-a ramas.
De vreo trei zile insa, acest gand imi da neincetat tarcoale si a ajuns sa ma obsedeze. Mi-am rupt o alunita, iar paranoia mea si vesnica mea credinta inradacinata ca o sa mor de cancer, adunata cu alte povesti de genul asta ma face sa ma gandesc cu adevarat acum ce ar fi daca...? Si va jur, ca tot ce imi trece prin minte nu are nimic de a face cu gandurile pe care le aveam odata la rece...
Poate e condamnabil, dar daca as avea o boala incurabila, as prefera sa aflu abia in ultima clipa. Nu vad ce rost ar avea sa ma chinui dinainte cu gandul unei morti sigure.
va urma
Aveam vreo patru-cinci ani cand am fost cu mama la doctor din cauza unor dureri de burta acute. In nici zece minute, fara niciun fel de analiza, doctorul i-a spus mamei direct: are cancer. Nu intelegeam deloc de ce plangea mama in hohote, timp in care doctorul o linistea sec, spunandu-i "lasa cucoana, esti tanara, faci altul". Nu cunosteam notiunea de moarte. Apoi, in drum spre alt medic, ne-am intalnit cu o tanti, colega de-a mamei, care mi-a dat un mar rosu.
Dupa un constult la un alt medic s-a dovedit ca avusesem doar un blocaj urinar, dar treaba cu cancerul ma urmareste si in ziua de azi.
Apoi a venit ziua cand mi s-a explicat ce e aia moarte. Am plans toata ziua ca o isterica si nu am putut sa ma stapanesc decat dupa ce am reusit sa o fac pe mama sa imi jure pe rosu ca ea nu o sa moara niciodata.
O alta amintire pe care probabil o sa o am pana mor este ziua in care ma jucam in fata blocului si o tanti a venit direct la mine si m-a intrebat:
" Fetita, mama ta e acasa?
- Nu, e plecata in piata
- Era imbracata intr-un costum albastru?
- Da.
- Vezi ca a murit, a calcat-o tramvaiul."
Si acum rad cu lacrimi cand realizez ridicolul situatiei.
Am inceput sa racnesc ca din gura de sarpe, pana au iesit toti vecinii la geam, jur. Am reusit sa il sperii si pe tata. Am ramas urland pe bordura pana cand am vazut-o pe mama de la departare venind. Si stergandu-ma la ochi, uimita, am intrebat-o: "Da', nu ai murit?"
Sunt convinsa ca oricare dintre noi si-a pus macar o data in viata intrebarea : "ce as face daca as afla ca sunt pe moarte?" Apoi am bravat, dand raspunsuri fanteziste si ingramadind in acel timp limitat tot ce nu am reusit sa facem pana acum. Din lene, din neputinta, din orgoliu, din lipsa de timp, de bani sau mai stiu eu ce alt motiv.
De fiecare data cand am incercat sa ma pun in situatia respectiva am realizat ca nu as face decat sa imi continuu viata in mod normal. Dar ca probabil as fi mai atenta la detalii si m-as bucura din plin de ce mi-a ramas.
De vreo trei zile insa, acest gand imi da neincetat tarcoale si a ajuns sa ma obsedeze. Mi-am rupt o alunita, iar paranoia mea si vesnica mea credinta inradacinata ca o sa mor de cancer, adunata cu alte povesti de genul asta ma face sa ma gandesc cu adevarat acum ce ar fi daca...? Si va jur, ca tot ce imi trece prin minte nu are nimic de a face cu gandurile pe care le aveam odata la rece...
Poate e condamnabil, dar daca as avea o boala incurabila, as prefera sa aflu abia in ultima clipa. Nu vad ce rost ar avea sa ma chinui dinainte cu gandul unei morti sigure.
va urma
Comentarii