Gheisha's Blog

In ultima vreme vad tot mai des diverse campanii de sensibilizare a populatiei cu privire la mizeria de pe jos, la cum sa faci un gratar in curatenie, despre cum sa nu scuipi pe jos sau sa faci un picnic fara sa dai pe jos. Oricat de bine intentionate ar fi aceste campanii, nu pot sa nu remarc inutilitatea lor. Cocalarii tot cocalari o sa ramana, educatia nu se face acum, la douazeci si ceva de ani. Plus ca mi se pare penibil ca pentru o tara sa fie nevoie de astfel de campanii. Pentru ca sunt niste lucruri de bun simt, pe care nici nu ar fi trebuit sa vina cineva sa ni le spuna ca trebuie facute.

Nimic nu ma amuza mai tare ca discutiile romanilor postate sub clipuri, poze, articole si orice altceva. Pentru ca romanului ii place sa comenteze. Cateodata mult si prost. Dar important e ca o face imediat cum i s-a dat posibilitatea. E ca si cum toti abia asteapta ocazia sa se refuleze. Oriunde. Eu o fac pe blog, unii o fac pe unde apuca. Arunca cu comentarii in stanga si dreapta; pe iutub, pe orice ziar on-line, pe bloguri...In rest se cearta. Intre ei. Fiindca fiecare are impresia ca e cel mai destept de pe plantatie si daca are o parere, toti ceilalti care indraznesc sa aiba o parere trebuie injurati de mama si redusi la eticheta de idioti. Cred ca cei ce au comentat macar o data o parere pe iutub stiu la ce ma refer. E imposibil sa nu iti sara cineva in cap. Imposibil. Mai de nou, cred ca locul comentariilor ar trebui rezervat doar prostilor. Sunt prea multi, si nu are rost sa te pui cu ei. Dar ma cam indepartez de subiectul de la care vroiam sa pornesc, de fapt. Am dat azi prin ...

Asculta mai multe audio Haioase Mi s-a facut o scarba incredibila cand am auzit specimenul de mai sus. Durerea mai mare e ca nu e singurul roman plecat din tara care se comporta astfel. Peste tot unde am fost nu mi-a fost niciodata rusine sa spun ca sunt romanca; ba din contra, am spus-o cu fruntea sus. Cu bucurie. Si am incercat pe cat am putut de bine sa fac cinste tarii mele, sa lupt impotriva conceptiei generale create, cum ca noi, romanii, am fi hoti, criminali si cate si mai cate. Sa iau apararea tarii mele. Nu vreau sa tin lectii de pariotism ieftin, dar consider ca nu ne apreciem indeajuns patria. De multe ori mi-a fost dat sa fiu foarte placut impresionata de oameni straini, de diverse nationalitati, care tresareau entuziasmati la auzul faptului ca sunt romanca. Care sa imi replice imediat un "buna ziua" stalcit, veseli nevoie mare. Sau care sa enumere Constanta, Timisoara, Bucuresti. Am fost surprinsa sa intalnesc francezi care ne-au vizitat tara si mi-au povest...

Nu fiti inculti. Pizdulice inseamna muschii fesieri ai unei vaci. Asa mi-a explicat chelnerul.

Nu stiu cum sunt altii, dar eu ador Craciunul mai mult decat ziua mea de nastere si ziua de salariu la un loc. Ce nu am reusit inca sa imi dau seama, in schimb, este de ce mereu mirosul de portocale imi aminteste de Craciun. Si de ce mananc/ mancam portocale doar de Craciun. Ma rog, m-am indepartat de la subiect. Aveam trei-patru ani cand a izbucnit revolutia. Nu am inteles nimic din ea pe vremea aceea. Singurile amintiri pe care le am de pe vremea comunismului sunt masca de gaze, cartela de paine, bibeloul de peste transparent asezat pe un mileu de acasa de la mamaia, faptul ca puteai sa cumperi si jumatate sau chiar un sfert de paine. Singura bucurie datorata revolutiei, copil fiind, a fost ca mama nu m-a mai batut la cap sa invat o anumita poezie din abecedar cu care ma innebunise inainte. Apoi, in urmatorii ani, am deprins obiceiul de a ma uita in fiecare Craciun la televizorul alb-negru din sufragerie la procesul sotilor Ceausescu, la lumina beculetelor bradului verde de plastic ....

Dupa o luna in care m-am indopat cu camembert si ciocolata cu paine (p-asta tot de aici am invatat-o), plus alte delicii de a caror existenta abia anul asta am aflat, pot declara ca ma simt ca pestele in apa in aceasta minunata tara. (A nu se intelege ca iubesc sa fiu aici doar fiindca exista mancare deosebita :)) ). Cateodata chiar imi fac procese de constiinta. Poate e prea devreme sa duc dorul tarii mele, imi spun; dar tare am impresia ca si peste 10 luni situatia va fi neschimbata, ba, mai rau, am sa gandesc ca Romania=cosmar. Paradoxul e ca, desi ar trebui sa imi para bine ca nu duc deloc dorul Ei, chestia asta ma face sa ma simt prost, asa ca incerc sa caut motive de care sa ma agat. Avem o tara frumoasa, suntem un popor ospitalier bla bla, vesnicele clisee. A nu se intelege gresit, nu mi-e rusine cu originea mea, tuturor le spun cu fruntea sus ca sunt romanca. Dar, cand vine vorba de Ea in discutiile cu strainii, brusc ma blochez. Cu ce sa laud tara mea? Munti, rauri si alte for...