Io si cultura
Actul 1
Dupa lupte seculare reusesc sa ma duc la o piesa de teatru cu Gogo de o aripa, intr-o romantica seara de sambata, undeva pe Ile de Saint Louis. Piesa aleasa de ea (avem o relatie bazata pe incredere).
Un loc nou, necunoscut (in traducere, al doilea teatru la care ma duc de cand sunt aici). Cand ajungem acolo, mai sa fac cale intoarsa. Teatrul era, de fapt, o camera (care e adjectivul care desemneaza "un pic mai marisoara decat inghesuita"?) cu o capacitate de 50 de locuri, care parea improvizata de niste amatori. Ca si cum trei studenti la actorie, prieteni, s-au gandit la o bere sa isi transforme camera inchiriata in teatru si sa dea reprezentatii.
Ma apuca o nevoie imperioasa de a ma duce la toaleta, asa ca cer instructiuni, alerg printre cele 3 randuri de scaune, urc la etaj, si acolo alta surpriza: coridorul inghesuit are in capat doua usi: una la stanga, unde observ ca locuiesc niste oameni inghesuiti intr-o camera, si e, de fapt, o usa pliabila si la dreapta o baie care arata a fi baia cuiva, cu toate cele necesare: apa de gura, sapun de casa, o perie de par, masina de spalat, haine puse la uscat pe umeras deasupra cazii. Ma simt de parca violez pe cineva. Asa ca grabesc treaba si fug intr-un suflet la Gogo, sa ii spun ce am vazut. Evident ca se duce si ea, sa se convinga.
Discutii aprinse cu cinci minute inainte de piesa: "ai vazut unde traiesc aia?; ai vazut in ce conditii traiesc unii oameni? uite ca nici aici viata nu e roz".
Ne apuca brusc compasiunea pentru chinuitii de la etaj. Eu deja imi pun problema: tu iti dai seama ca teatrul le-a platit alora cre'ca chirie lunara pe toaleta... Ce nasol tre' sa fie sa trebuiasca sa imparti toaleta cu toata lumea...
Gogo are alta perspectiva..."nu nu nu, eu cred ca aia dau bani teatrului sa ii lase sa foloseasca toaleta".
Actul 2
Incepe reprezentatia, iar noi daca ne aplecam un pic am putea cu usurinta sa bagam degetele in ochi actorilor. Piesa se desfasoara bine, imi place, actorii sunt profesionisti. Numa ca pe la jumatea piesei, am eu revelatia ca, de fapt, "saracii oameni care traiesc in conditii mizere si isi impart toaleta cu toti cei 20 de oameni veniti in camera sa vada piesa" sunt, de fapt, actorii, iar camera aia e vestiarul. Si uite-asa ma pocneste o criza de-aia de ras, exact ca in generala, cand e un moment de-ala tensionat, si nu ai voie sub nicio forma sa razi.
Momentul piesei e unul dramatic. Sunt doar doi actori pe scena, o liniste de mormant, iar eu stau exact pe primul scaun din fata, la nici un brat de actor, gata sa explodez de ras. Intre timp isi face aparitia si o actrita mai novice, din cate imi dau seama. Problema e ca si ea abia isi inabusa o tentativa de ras. Dar repet, momentul este tragic, asa ca incerc sa ma abtin, ma musc de buze, bag nasul in batista, mai ca ma auto-sufoc, dar impulsul e atat de mare,incat imi tasnesc lacrimi din ochi si incep sa curga siroaie, siroaie, imi curge nasul, e o catastrofa totala.
Reusesc sa ma stapanesc cu greutate intr-un tarziu, la fel ca si duduia care scapa, insa, cateva replici razand.
Concluzii.
Per total, piesa mi-a placut, si pana la urma s-a dovedit ca uneori un teatru super mic, cu 50 de locuri si 20 de spectatori prezenti, poate fi mai de efect decat unul cu o capacitate de taspe mii de locuri. Da o atmosfera intima si prieteneasca; e ca atunci cand se aduna mai multi prieteni la o petrecere si cativa dintre ei se gandesc sa dea o reprezentatie spre deliciul celorlalti.
In schimb, faptul ca nu poti nici sa iti sufli nasul (mai ales la cat de racita sunt in perioada asta) sau sa razi macar un pic, acolo, pe infundate, ma face ca data viitoare sa optez pentru o sala cu minim 500 de locuri...
Dupa lupte seculare reusesc sa ma duc la o piesa de teatru cu Gogo de o aripa, intr-o romantica seara de sambata, undeva pe Ile de Saint Louis. Piesa aleasa de ea (avem o relatie bazata pe incredere).
Un loc nou, necunoscut (in traducere, al doilea teatru la care ma duc de cand sunt aici). Cand ajungem acolo, mai sa fac cale intoarsa. Teatrul era, de fapt, o camera (care e adjectivul care desemneaza "un pic mai marisoara decat inghesuita"?) cu o capacitate de 50 de locuri, care parea improvizata de niste amatori. Ca si cum trei studenti la actorie, prieteni, s-au gandit la o bere sa isi transforme camera inchiriata in teatru si sa dea reprezentatii.
Ma apuca o nevoie imperioasa de a ma duce la toaleta, asa ca cer instructiuni, alerg printre cele 3 randuri de scaune, urc la etaj, si acolo alta surpriza: coridorul inghesuit are in capat doua usi: una la stanga, unde observ ca locuiesc niste oameni inghesuiti intr-o camera, si e, de fapt, o usa pliabila si la dreapta o baie care arata a fi baia cuiva, cu toate cele necesare: apa de gura, sapun de casa, o perie de par, masina de spalat, haine puse la uscat pe umeras deasupra cazii. Ma simt de parca violez pe cineva. Asa ca grabesc treaba si fug intr-un suflet la Gogo, sa ii spun ce am vazut. Evident ca se duce si ea, sa se convinga.
Discutii aprinse cu cinci minute inainte de piesa: "ai vazut unde traiesc aia?; ai vazut in ce conditii traiesc unii oameni? uite ca nici aici viata nu e roz".
Ne apuca brusc compasiunea pentru chinuitii de la etaj. Eu deja imi pun problema: tu iti dai seama ca teatrul le-a platit alora cre'ca chirie lunara pe toaleta... Ce nasol tre' sa fie sa trebuiasca sa imparti toaleta cu toata lumea...
Gogo are alta perspectiva..."nu nu nu, eu cred ca aia dau bani teatrului sa ii lase sa foloseasca toaleta".
Actul 2
Incepe reprezentatia, iar noi daca ne aplecam un pic am putea cu usurinta sa bagam degetele in ochi actorilor. Piesa se desfasoara bine, imi place, actorii sunt profesionisti. Numa ca pe la jumatea piesei, am eu revelatia ca, de fapt, "saracii oameni care traiesc in conditii mizere si isi impart toaleta cu toti cei 20 de oameni veniti in camera sa vada piesa" sunt, de fapt, actorii, iar camera aia e vestiarul. Si uite-asa ma pocneste o criza de-aia de ras, exact ca in generala, cand e un moment de-ala tensionat, si nu ai voie sub nicio forma sa razi.
Momentul piesei e unul dramatic. Sunt doar doi actori pe scena, o liniste de mormant, iar eu stau exact pe primul scaun din fata, la nici un brat de actor, gata sa explodez de ras. Intre timp isi face aparitia si o actrita mai novice, din cate imi dau seama. Problema e ca si ea abia isi inabusa o tentativa de ras. Dar repet, momentul este tragic, asa ca incerc sa ma abtin, ma musc de buze, bag nasul in batista, mai ca ma auto-sufoc, dar impulsul e atat de mare,incat imi tasnesc lacrimi din ochi si incep sa curga siroaie, siroaie, imi curge nasul, e o catastrofa totala.
Reusesc sa ma stapanesc cu greutate intr-un tarziu, la fel ca si duduia care scapa, insa, cateva replici razand.
Concluzii.
Per total, piesa mi-a placut, si pana la urma s-a dovedit ca uneori un teatru super mic, cu 50 de locuri si 20 de spectatori prezenti, poate fi mai de efect decat unul cu o capacitate de taspe mii de locuri. Da o atmosfera intima si prieteneasca; e ca atunci cand se aduna mai multi prieteni la o petrecere si cativa dintre ei se gandesc sa dea o reprezentatie spre deliciul celorlalti.
In schimb, faptul ca nu poti nici sa iti sufli nasul (mai ales la cat de racita sunt in perioada asta) sau sa razi macar un pic, acolo, pe infundate, ma face ca data viitoare sa optez pentru o sala cu minim 500 de locuri...
Comentarii