Noaptea Ororilor sau adevarul despre revelionul la Paris

Pentru cei care credeau (ca mine) ca sa sarbatoresti trecerea anilor in fata la Turnul Eiffel este ceva de vis, am o veste nu proasta, ci ingrozitor de proasta: e cel mai mare cosmar.

Sa incep povestea:

Dupa un drum de circa o ora cu trenul ajung pe cheiul metroului impreuna cu inca doi prieteni: o fata si un baiat. Aveam prevazut ca la ora 23 sa ne gasim cu restul trupei in fata Turnului. Dar e deja ora 23, ceea ce evident schimba datele problemei. Ne despart 7 statii de metro de locul in care o sa se intample povestea. Pe chei, nebuneala mare, lume ca la circ, imbulzeala, oameni de toate natiile si toate felurile.



Toate metrourile care vin sunt pline ochi cu calatori. Dupa ce asteptam sa treaca vreo cinci metrouri, decidem sa ne intoarcem vreo trei, patru statii in urma, poate avem sansa sa prindem un metrou nu prea plin. Zis si facut! Ajungem cu cateva statii in urma, pe un chei nu foarte populat. Dar metrourile care vin tot pline... Mai sunt 15 minute pana la miezul noptii. Sunt disperata. Daca nu iau metroul urmator am sa petrec revelionul intr-o statie de metro. Ceea ce pentru mine e o drama. Asa ca ii indemn pe ceilalti doi colegi de suferinta sa ne inghesuim in primul metro care vine. Cu muuult efort reusim, si usile aproape ca imi prind nasul cand se inchid.

O aud pe prietena mea : "Ai grija ca celui din spatele tau ii este rau".
Ma intorc si dau de unul cu o fata rotunda si rosie, care face niste grimase ce ma avertizeaza clar: daca nu schimbi pozitia s-ar putea sa ai parte de o surpriza. Incerc sa ma indepartez de el pe cat imi permite spatiul, si cum ma zbengui eu in perimetrul de 10 cm, simt ca imi este ridicata fusta. Ma uit urat la un suspect, care imi face semn cu capul "nu eu". Zic ca poate mi s-a parut. La statia urmatoare, iar imbulzeala de pe lume. Desi credeam ca vomitaciosul o sa coboare, de unde, fix in spatele meu. Porneste metroul cu mine lipita de geam, aproape imobilizata. Si simt iar ca fusta imi e ridicata. De data asta e clar ca nu din greseala. Cu un gest brusc, incerc sa il prind de mana la spate sa il zgarii pe cel ce ma tot pipaie, dar cand colo, in loc sa dau de o mana, dau de ... ceva care rimeaza partial cu mana si nici oase nu are inauntru... Tip disperata la prietena mea sa ii aduc la cunostinta ce se intampla, ea reuseste sa ma traga spre ea, dar devine ea cea pipaita.

Coboram cu chiu cu vai printre cei care se imbulzesc sa intre, habar nu avem nici macar ce statie e, dar hotarat, cu sau fara voia noastra e clar ca aici o sa trecem in noul an. Iesim val vartej. Nu stiu de unde pana unde, dar ne trezim in fata la Galeriile Lafayette, alea de aveau maimutoaie care dansau in vitrina. Mai sunt trei minute. Imprejur, doar o gasca de francezi minori chitrofoniti. Si noi trei si o sampanie. Dupa ora doispe si trei minute deja suntem prieteni la catarama. Facem poze, iar ei chiuie "Vive la Roumanie!"



Cativa dintre prietenii nostri isi petrec doispe noaptea in metro , altii reusesc sa ajunga la timp in fata la Turn. Pe la ora 00:30 imbulzeala de pe linia care duce la destinatia initiala dispare ca prin farmec. Ajungem pe la ora unu, dar ne ia jumatate de ora pana reusim sa iesim de la metro: plin ochi, vanzoleala, beti, bete, lesinati, lesinate, sticle goale, sticle sparte, parinti cu caruturi, lume ciudata, pipaitori de bulane, etc etc. La suprafata situatia nu e mai roz. Cu chiu si iar vai ne strangem, frigem niste poze si plecam.



Dar vai, stupoare, intrarea la metro e inchisa. Asa ca pe un ger de crapa pietrele, bajbaim dupa harta, sa ne indreptam spre urmatoarea statie. Si tot asa vreme de vreo cinci statii, mergem pe strada printre chiuieli si sticle sparte. Nimerim in sfarsit o statie de metro deschisa. Iar ingramadeala mare. Pe chei ma pierd de grup, dar ma avant cu putere in metroul abia stationat. Iar sunt prinsa la stransoare de alt maniac. Doar ca de data asta nu ma pot misca absolut deloc. Si nici nu ma pot muta. Sunt stransa ca intr-o menghina. Reusesc sa ii imping oarecum mana doar cu cotul. E singurul lucru pe care il pot misca. La urmatoarea cobor si ma ingramadesc in vagonul de alaturi. Aici lume pasnica. Slava domnului ca nu ma bulaneste nimeni! Mai am cinci statii. Destul timp incat sa vad cum se prepara o tigara cu hasis. La nici cinci cm de mine.

Ajung in statie, ne reunim toti si mergem pe chei spre directia ce ne duce la tren. Nu apucam sa facem trei pasi, ca in invalmaseala, la nici doi metri in fata, se aude un tipat atat de terifiant cum in viata mea nu mi-a fost dat sa aud. Tipatului i se mai adauga inca vreo trei urlete si vad absolut toata gloata de oameni ingrozita alergand spre noi.

Desi nu ma sperii usor de fel, sau chiar deloc, de data asta imi ingheata sangele in vine. Nu stiu ce se intampla, am in fata o senzatie de genul "cred ca asa arata sfarsitul lumii". Ma alatur si eu la jogging, desi nu stiu de ce alerg, tot ce stiu e ca sunt ingrozita si ca nu vreau sa mor. Imi vine in minte povestea Corcodusei, care citise de curand cum un om a iesit in plina zi in Paris si a injunghiat la intamplare primii cinci oameni care i-au iesit in cale. Trei morti si doi grav raniti. Si singura motivatie care imi vine in minte e ca cineva a injunghiat pe cineva.

Din metrou toata lumea priveste ingrozita si cu gura larg deschisa la scena care are loc si pe care noi nu o putem vedea din cauza multimii.Si a alergaturii in directia opusa. Capete scoase pe geam, lume agatata de usi, pana si vatmanul e consternat.
Mai ca nu tip in gura mare "nu vreau sa mor, nu vreau sa mor". La un moment dat unul mai cerebral dintre noi tipa sa ne oprim.Incremenesc. Ma uit in spate si reusesc pana la urma sa vad un om la pamant. Nu pot sa realizez inca daca e victima sau calau. Apoi vad politia in jurul lui cu o haita de caini fiorosi.Ce s-a intamplat, nu stiu inca. Omul e, de fapt, imobilizat. Cu catuse. Acelasi om cerebral din grupul nostru simte nevoia sa adauge: "V-ati uitat, gata, v-a ajuns, hai sa plecam!" Lumea inca mai tipa si se agita. Bineinteles ca planul de a ajunge la tren pe acel drum pica.

Alegem alt drum, exact ala pe care ai voie doar sa iesi, cu usi automate care se deschid doar dinspre interior spre exterior. Problema e ca noi vrem sa intram. Si uite asa ne chinuim jumatate de ora sa intram pe unde se iese, usile incep sa tzauie infernal, deoarece senzorii au descoperit ce incercam noi sa facem. Reusim intr-un final, eu inca tremur, ramasa in starea de soc. Daca pana atunci singura grija era sa nu imi fie furat aparatul foto, acum frica cea mai mare era sa nu ajung bucatele la pachet acasa.

Din fericire, am ajuns toti intregi abia la cinci dimineata, unde am tras un bairam, pardon, somn pe cinste. Pana la ora doua. Dupa care am recuperat noaptea ratata.

Fereasca Dumnezeu sa am parte tot anul de ce am avut parte in noaptea asta.


Hai la multi ani!

P.S. Si apropo, in fata la Tour Eiffel nu au aprins aia nicio artifica. L-au schimbat de vreo trei ori in culorile Frantei. Fasss, pentru asta era io sa mor??