Dragoste vs despartire
Dragostea nu are ochi, nu are urechi, nu are motiv,nu are varsta,nu are rusine, nu tine cont de absolut nimeni si nimic, nu vine planificata, e devastatoare, e cel mai al dracului lucru, fiindca nu are nicio noima si nicio logica. De-aia e si greu sa ii gasesti leac.
Niciun alt sentiment nu reuseste sa te faca sa treci prin absolut toate starile posibile.
Am aflat cu parere de rau despre divortul lui Catalin Crisan, el fiind el care a vrut cu tot dinadinsul sa puna capat casniciei. Pana nu demult, as fi umplut randurile celor care ar fi aratat acuzator cu degetul: "cum a putut? dupa 14 ani de casnicie? cu doi copii? cu o nevasta atat de frumoasa etc"
De fiecare data cand intervine despartirea intr-un cuplu, automat cel parasit ramane in postura de victima, in timp ce celalalt e calaul.
Cu totii am trecut prin astfel de situatii. Daca am fost cei abandonati, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne autocompatimim in mod repetat, sa dramatizam, sa ne simtim tradati. Dupa care am inceput o tirada de ochi scosi la adresa celuilalt: "mi-ai promis", "credeam ca", "ai mintit cand imi spuneai ca", "mi-ai jurat ca", "cum ai putut" etc etc.
Atunci cand avem capul plin de fluturi inregistram all the sweet nothings, toate promisiunile si juramintele facute de celalalt in momentele de euforie. Ne place sa auzim juraminte in care sa existe termeni de "niciodata", "intotdeauna","pentru totdeauna" samd. Uitam ca omul e schimbator si credem ca noi suntem speciali si ca in cazul nostru totul e pe bune, fiindca persoana de alaturi nu e ca celelalte. Si chiar daca pe moment declaratiile sunt sincere, nu reprezinta absolut deloc o certitudine. Ba mai mult, sunt exact rahaturile care pun paie pe foc la despartire.
Fiindca cel ranit va scoate tot arsenalul de la naftalina si se va folosi de toate promisiunile care i s-au facut ca sa i le scoata pe nas celuilalt.
Situatia se agraveaza si mai tare cand abandonatul, care isi linge ranile si se aspteapta ca celalalt sa se intoarca (sa relizeze ce greseala mare a facut) afla ca, de fapt, celalalt e bine mersi, fericit, ba chiar indragostit lulea la nici trei saptamani dupa despartire.
Si atunci incepe adevarata drama,razboiul impotriva sinelui si asupra celuilalt. O mie de de ce-uri retorice, de nopti nedormite, reluarea filmului, "da daca nu faceam asa si faceam invers" and so on.
E dureroasa o lupta seaca dusa cu tine insuti, cand vrei argumente de la celalalt, cand esti atat de batut in cap incat nu vrei sa pricepi motivul despartirii. Daca toata lumea ar intelege treaba asta, ar trai muult mai usor.
E extrem de simplu. De ce nu vrea nimeni sa priceapa ca dragoste cu forta nu se poate?? Omul care paraseste pe cineva nu e de condamnat. Nu poti acuza pe cineva / nu ai dreptul sa reprosezi cuiva ca nu mai simte nimic pentru tine! Nu poti condamna pe cineva ca nu te mai iubeste!
Dragostea nu tine de noi. E ceva care te pocneste intr-o zi, pur si simplu pe neasteptate si care iti poate lua mintile. Fiindca omul indragostit e intr-o mare masura un om nebun.
Asa ca incetati sa va mai minunati de ce X a lasat-o pe Y, care e o femeie perfecta, pentru Z, care e o stramba si o analfabeta. Nu mai cautati o logica in dragoste, nu exista asa ceva. Pur si simplu asa e dragostea, e oarba si fara de creier. Cand te-apuca, ala esti.
Camil Petrescu spunea ca dragostea e un proces de autosugestie, are nevoie de timp si complicitate sa se dezvolte. Aceasta afirmatie mi-a dat de gandit foarte multa vreme. Dar am descoperit pe propria piele ca nu e chiar adeavarat. Relatii de genul "hai ca merge", "hai ca poate iese daca imi dau interesul", "hai ca imi place". Si m-am tot autosugestionat io asa, pana in panzele albe, pana am zis, ajunsa la capatul puterilor si bunavointei ,"Ei pe draaacu". Daca nu ti-e a te indragosti, nu ti-e si gata. Poate sa fie cel mai frumos, cel mai destept, cel mai manierat baiat, sa ti-l laude prietenii, sa ii faca ode.
Spre socul tuturor, tie iti place de unul pe care pana nu demult nici nu il inghiteai,care se uita mai tot timpul dupa tate si care mai si vorbeste aiurea de multe ori. Dar nu tre' sa cauti sau sa dai cuiva vreo explicatie. Fiindca asa e dragostea, nu are absolut nicio logica...
Niciun alt sentiment nu reuseste sa te faca sa treci prin absolut toate starile posibile.
Am aflat cu parere de rau despre divortul lui Catalin Crisan, el fiind el care a vrut cu tot dinadinsul sa puna capat casniciei. Pana nu demult, as fi umplut randurile celor care ar fi aratat acuzator cu degetul: "cum a putut? dupa 14 ani de casnicie? cu doi copii? cu o nevasta atat de frumoasa etc"
De fiecare data cand intervine despartirea intr-un cuplu, automat cel parasit ramane in postura de victima, in timp ce celalalt e calaul.
Cu totii am trecut prin astfel de situatii. Daca am fost cei abandonati, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne autocompatimim in mod repetat, sa dramatizam, sa ne simtim tradati. Dupa care am inceput o tirada de ochi scosi la adresa celuilalt: "mi-ai promis", "credeam ca", "ai mintit cand imi spuneai ca", "mi-ai jurat ca", "cum ai putut" etc etc.
Atunci cand avem capul plin de fluturi inregistram all the sweet nothings, toate promisiunile si juramintele facute de celalalt in momentele de euforie. Ne place sa auzim juraminte in care sa existe termeni de "niciodata", "intotdeauna","pentru totdeauna" samd. Uitam ca omul e schimbator si credem ca noi suntem speciali si ca in cazul nostru totul e pe bune, fiindca persoana de alaturi nu e ca celelalte. Si chiar daca pe moment declaratiile sunt sincere, nu reprezinta absolut deloc o certitudine. Ba mai mult, sunt exact rahaturile care pun paie pe foc la despartire.
Fiindca cel ranit va scoate tot arsenalul de la naftalina si se va folosi de toate promisiunile care i s-au facut ca sa i le scoata pe nas celuilalt.
Situatia se agraveaza si mai tare cand abandonatul, care isi linge ranile si se aspteapta ca celalalt sa se intoarca (sa relizeze ce greseala mare a facut) afla ca, de fapt, celalalt e bine mersi, fericit, ba chiar indragostit lulea la nici trei saptamani dupa despartire.
Si atunci incepe adevarata drama,razboiul impotriva sinelui si asupra celuilalt. O mie de de ce-uri retorice, de nopti nedormite, reluarea filmului, "da daca nu faceam asa si faceam invers" and so on.
E dureroasa o lupta seaca dusa cu tine insuti, cand vrei argumente de la celalalt, cand esti atat de batut in cap incat nu vrei sa pricepi motivul despartirii. Daca toata lumea ar intelege treaba asta, ar trai muult mai usor.
E extrem de simplu. De ce nu vrea nimeni sa priceapa ca dragoste cu forta nu se poate?? Omul care paraseste pe cineva nu e de condamnat. Nu poti acuza pe cineva / nu ai dreptul sa reprosezi cuiva ca nu mai simte nimic pentru tine! Nu poti condamna pe cineva ca nu te mai iubeste!
Dragostea nu tine de noi. E ceva care te pocneste intr-o zi, pur si simplu pe neasteptate si care iti poate lua mintile. Fiindca omul indragostit e intr-o mare masura un om nebun.
Asa ca incetati sa va mai minunati de ce X a lasat-o pe Y, care e o femeie perfecta, pentru Z, care e o stramba si o analfabeta. Nu mai cautati o logica in dragoste, nu exista asa ceva. Pur si simplu asa e dragostea, e oarba si fara de creier. Cand te-apuca, ala esti.
Camil Petrescu spunea ca dragostea e un proces de autosugestie, are nevoie de timp si complicitate sa se dezvolte. Aceasta afirmatie mi-a dat de gandit foarte multa vreme. Dar am descoperit pe propria piele ca nu e chiar adeavarat. Relatii de genul "hai ca merge", "hai ca poate iese daca imi dau interesul", "hai ca imi place". Si m-am tot autosugestionat io asa, pana in panzele albe, pana am zis, ajunsa la capatul puterilor si bunavointei ,"Ei pe draaacu". Daca nu ti-e a te indragosti, nu ti-e si gata. Poate sa fie cel mai frumos, cel mai destept, cel mai manierat baiat, sa ti-l laude prietenii, sa ii faca ode.
Spre socul tuturor, tie iti place de unul pe care pana nu demult nici nu il inghiteai,care se uita mai tot timpul dupa tate si care mai si vorbeste aiurea de multe ori. Dar nu tre' sa cauti sau sa dai cuiva vreo explicatie. Fiindca asa e dragostea, nu are absolut nicio logica...
Comentarii